NICU ALIFANTIS – Emoție de toamnă

 

Emoție de toamnă

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că o să-mi crească aripi ascuțite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,

iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.

Nichita Stănescu, Emoție de toamnă

RAMMSTEIN – Amerika (VIDEO)

 

#amerika, #rammstein

Erorile filosofiei existențialiste

În univesul ontologiilor contemporane merită să ne oprim și asupra filosofiei existențialiste, curent în centrul căruia se află problematica existenței umane. Și, întrucât omul este caracterizat nu numai în sine, ci și prin tot ce îl delimitează de ceea ce nu este el, intră în analiza acestei orientări și existența extra umană.

Uneori – ca la J.P. Sartre – această analiză nu atinge zarea cosmică, ceea ce a îndreptățit caracterizarea filosofiei sale ca o filosofie acosmologică. Alteori, ca la Heidegger, apar încercări mai clare de a desprinde și trăsăturile existenței în general. Astfel, în Introducere în metafizică el încearcă o caracterizare a existenței prin atributele devenirii, ale schimbării calitative. Un caz particular prezintă orientările existențialiste fideiste, în care preocuparea centrală, aceea a studiului conștiinței umane, este corelată cu existența divinității, ca la Jaspers, Gabriel Marcel.

O notă comună a orientărilor existențialiste, pe lângă preocuparea de a evidenția specificul conștiinței umane sub aspect existențial și axiologic, este convingerea că știinta este incapabilă să dea filosofiei un ajutor în clarificarea acestei probleme. De aceea, la majoritatea gânditorilor existențialiști se poate constata o subapreciere, dacă nu o ignorare sau o negare totală, a rolului științelor contemporane.

Preocupați prioritar de păstrarea și dezvoltarea autenticității omenescului dezirabil, dar și de înțelegerea complexă a tot ce omul ete capabil să făptuiască în bine și în rău, ei ajung să prezinte denaturat știința și tehnica actuală, declarându-le răspunzătoare pentru întreaga involuție și destrămare a personalității morale a omului contemporan.

Desigur, fiecare gânditor existențialist a avut propria sa evoluție, propriile sale cotituri interpretative și atitudinale. Este suficient să amintim marile cotituri din evoluția lui Heidegger și a lui Sartre. Cel dintâi, după ce încearcă să depașească abordările de ontologie umană, spre cele de ontologie generală, ajunge spre sfârșitul vieții să declare că filosofia se pare că a devenit de prisos, iar cel din urmă – dimpotrivă – încearcă o integrare a individului în societate, deși nu a reușit nicicând să-și depășească individualismul accentuat. Semnificativ este faptul că într-o retrospectivă făcută în 1975 a propriei creații și a propriilor atitudini, J. P. Sartre, ajuns la vârsta de 70 de ani, susținea că regretă lipsa de radicalism de care a dat dovadă în anumite momente cruciale din viață.

Calina Mare, Ontologia generala astazi

Introducere in ontologia generala, 1980  – fragment.

 

#existenta, #existentialist, #filosofie, #heidegger, #j-p-sartre, #omenesc, #ontologie, #stiinta

ZAGER AND EVANS – In the year 2525 (VIDEO)

 

#in-the-year-2525, #zager-and-evans

Albatrosul ucis

IVAN AIVAZOVSKY – Pescari întorcându-se lângă Napoli (1874)

Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul

Și-n catifeaua umbrei nisipul amorțea

L-a scos un val afară cu grijă așezându-l

Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.

.

La marginea vieții clocotitoare-a mării

Stă nefiresc de țeapăn, trufaș însă răpus,

Privește încă parcă talazurile zării

Cu gâtul galeș îndoit în sus.

.

Murdare și sărate-s aripile-i deschise,

Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,

Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise

Al căror miez căldurile îl rod.

.

De valuri aruncate pe țărmul sec și tare

Muriră fără luptă sclipind acum bogat.

Le tulburară lumina lor albă, orbitoare

Aripa lui cu mâl întunecat.

.

Deasupra țipă-n aer dansând în salturi bruște,

Sfidând nemărginirea un tânăr pescăruș.

Războinicul furtunii zvârlit între moluște

Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuș.

.

Când se-ntețește briza aripa-i se-nfioară

Și, re-nviat o clipă de-un nevăzut îndemn,

Îți pare că zbura-va din nou, ultima oară,

Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.

Nicolae Labiș, Albatrosul ucis

#albatrosul-ucis, #nicolae-labis

BOB DYLAN – Knockin’ on Heaven’s Door

 

#bob-dylan, #knockin-on-heavens-door

Rătăcirea judecății în cultură

Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei, apucată poate abia atunci de mișcarea contagioasă prin care ideile Revoluției franceze au străbătut până în extremitățile geografice ale Europei.

Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare extraordinară spre fântânile științei din Franța și Germania, care până astăzi a mers tot crescând și care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societății străine. Din nenorocire, numai lustrul din afară ! Căci nepregătiți precum erau și sunt tinerii noștri, uimiți de fenomenele mărețe ale culturii moderne, pătrunși numai de efecte, fără să pătrundă până la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizației, dar n-au întrevăzut fundamentele istorice mai adânci care au produs cu necesitate acele forme și fără a căror preexistență ele nici nu ar fi putut exista.

Și astfel, mărginiți într-o superficialitate fatală, cu mintea și cu inima aprinse de un foc prea ușor, tinerii români se întorceau și se întorc în patria lor cu hotărârea de a imita și a reproduce aparențele culturii apusene cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor și realiza îndată literatura, știința, arta frumoasă și, mai întâi de toate, libertatea într-un stat modern.

Și așa de des s-au repetat aceste iluzii juvenile, încât au produs acum o adevărată atmosferă intelectuală în societatea românească, o direcție puternică ce apucă cu tărie egală pe cei tineri și pe cei bătrâni, pe cei care se duc spre a învăța și pe cei care s-au întors spre a aplica învățătura lor.

Spre deosebire de poetul antic care, admirând greutățile enorme ce le-a învins statul roman până la constituirea sa, exclamă faimoasa frază Tante molis erat romanam condere gentem (Atât de greu era să se întemeieze neamul roman [lat. Virgiliu]), descendenții acestor romani își cred ușoară sarcina de a așeza gintea română pe bazele civilizației și mulți din ei sunt chiar încredințați că astăzi această așezare este aproape de a fi terminată.

Avem de toate cu îmbelșugare – își închipuie ei – și, când îi întrebi de literatură, îți citează cifra coloanelor înnegrite pe fiecare an cu litere române și numărul tipografiilor din București, și când le vorbești de știință, îți arată societățile mai mult sau mai puțin academice și programele discursurilor ținute asupra problemelor celor mai grele ale inteligenței omenești; dacă te interesezi de arta frumoasă, te duc în muzee, în pinacoteci și gliptoteci, îți arată expoziția artiștilor în viață și se laudă cu numărul pânzelor spânzurate de perete; și dacă, în fine, te îndoiești de libertate, îți prezintă hârtia pe care e tipărită Constituția română și îți citesc discursurile și circularele ultimului ministru care s-a întâmplat să fie la putere.

Față de această direcție a publicului român, noi nu putem crede că adevăratul mobil care l-a îndemnat spre cultura occidentala să fi fost o prețuire inteligentă a acestei culturi. Mobilul propriu nu a putut fi decât vanitatea descendenților lui Traian, vanitatea de a arăta popoarelor străine cu orice preț, chiar cu disprețul adevărului, ca le suntem egali în domeniul civilizației.

Numai așa se explică viciul de care este molipsită viața noastră publică, adică lipsa oricărui fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim.

Și primejdioasă în această privință nu e atât lipsa de fundament în sine, cât lipsa de orice simțire a necesității acestui fundament în public, este suficiența cu care oamenii noștri cred că sunt crezuți că au făcut o faptă atunci când au produs sau au tradus numai o formă goală a străinilor.

Titu Maiorescu

Această rătăcire totală a judecății este fenomenul cel mai însemnat în situația noastră intelectuală, un fenomen așa de grav încât ne pare că este datoria fiecărei inteligențe oneste de a-l studia, de a-l urmări de la prima sa apariție în cultura română și de a-l denunța pretutindeni spiritelor mai june, pentru ca acestea să înțeleagă și să primească sarcina de a-l combate și nimici fără nicio cruțare, dacă nu vrea să fie ea însăși nimicită sub greutatea lui.

Titu Maiorescu, În contra direcției de azi în cultura română 

Critice I, 1868 – Fragment. Text adaptat.

#arta, #civilizatie, #cultura, #forme, #fundament, #intelectuali, #literatura, #ratacire, #stiinta, #titu-maiorescu

BARCELONA GIPSY KLEZMER ORCHESTRA – Djelem djelem

 

#barcelona-gipsy-klezmer-orchestra, #djelem-djelem

Fantoma timpului pierdut

Mișcam eu deci, lucios, din umeri,

dar și mai și mișca fantoma.

Eu mă-nclinam, ea mult mai amplu,

dinspre Cartagina, spre Roma.

.

Mișcam eu deci genunchiul soare,

dar și mai și mișca fantoma.

Dacă treceam, ea, mult mai amplu,

trecea din ploaie în ninsoare.

.

Inima-n pietre de-mi suna,

mai tare, mult, bătea fantoma.

La case, sus, plesneau ferestre,

se zdrențuia în brazi aroma.

.

Mișcam eu deci trecutul meu,

ca să-l ascult în vid cum saltă.

Dar decât el era fantoma

cu mult mai tristă, mai înaltă.

Nichita Stănescu, Fantoma timpului pierdut

#fantoma-timpului-pierdut, #nichita-stanescu