„Ce altceva am de făcut dacă nu să meditez asupra unei idei pe care am găsit-o pe străzile timpului meu ?”
Albert Camus
Camus a venit la timp pentru a da o formă pasională unui sentiment adecvat sensibilității secolului său, lucru pe care el l-a înțeles cel dintâi și l-a repetat de nenumărate ori.
Radicalizarea conștiintei victimelor sistemului de valori din societatea contemporană autorului, orientarea spre calea revoluționară de soluționare a răului istoric a fost de asemenea un rezultat al marilor încercări prin care a trecut secolul trecut și, în această ordine de idei ar putea stârni uimire moda furibundă pe care a cunoscut-o filosofia absurdului, în timp ce ideologia revoluționară nu s-a bucurat de o popularitate asemămnătoare.
Explicația stă în faptul că ideologia revoluționară, reclamându-se de la știință, nu produce o imagerie atât de bogată pe cât produc interpretările mitologice care abundă în metafore și simboluri, alimentând astfel imaginația și furnizând omului în mod imperceptibil o consolare asemănătoare cu starea de catharsis pe care o dă arta.
Ființa umană torturată, înjosită și permanent expusă neantului s-a arătat firește receptivă la meditațiile poetice cu aspect de rigoare și luciditate din care face parte și filosofia absurdului. Ca orice efort gnosologic, deviat de o interpretare aistorica spre explicații globale cu intenții de universalitate, aceasta conține într-adevăr un amestec seducator de adevăr și fantezie, dă expresie unei stări de spirit reale și flatează în același timp înclinația omului de a atribui unui rău general, metafizic, iremediabil, toate nenorocirile sale; de unde și caracterul ei mistificator și mitic.
Camus a avut intuiția falsei consolări pe care o oferă omului filosofia sa, adormind pornirile revoluționare. Încă în Mitul lui Sisif el scria: „Există astfel o fericire metafizică de a susține absurditatea lumii. Cuceririle sau jocul, dragostele nenumărate sau revolta absurdă, acestea sunt omagiile pe care omul le aduce demnitații sale într-o campanie în care e dinainte învins”.
SURSA: Georgeta Horodinca, Camus
RADIO PROPAGANDA 