FAUST – În căutarea fericirii

6_l

Faust și Margareta  de Werner

Capodpera lui Goethe, Faust, este o creație a cărei elaborare a durat aproape șaizeci de ani, complexă, greu de încadrat într-o specie literară anume; Goethe a subintitulat-o tragedie, dar o putem considera, cu aceeași indreptățire, dramă filozofică sau poem dramatic.

Motivul omului care și-a vândut sufletul diavolului apare într-o legendă medievală și, sub forma doctorului Faust, în cărțile populare ale Renașterii, care i-au inspirat pe dramaturgul englez Christopher Marlowe și pe Lessing. Aceste izvoare de inspirație au fost utilizate de Goethe într-un mod original și subordonate unei teme fundamentale: sensul existenței.

Opera este precedată de o Inchinare și un dublu prolog: Prolog în teatru – ocazie pentru Goethe de a-și prezenta concepțiile despre literatură – și Prolog în cer. Aici intervine o prinsoare între Dumnezeu și Mefistofel, diavolul care, convins că omul este dominat de principiul răului, se angajează să câștige sufletul lui Faust. Acesta este un bătrân savant, ajuns la capătul unei vieți de studiu, ce își exprimă într-un monolog insatisfacția față de zădarnicia unor cunoștințe niciodată complete:

FAUST

Am studiat cu râvnă, ah, filozofia

Din scoarță-n scoarță, dreptul, medicina,

Și din păcate chiar teologia,

Arzând de zel.

Și iată-mă acum un biet nebun,

Cuminte ca și mai-nainte.

În fața semenilor sunt magistru sau chiar doctor,

De-atâția ani înțelepciunea o încerc,

Îmi port de nas discipolii

De-a curmezișul sau în cerc.

Și văd că nu putem să știm nimic.

Amărăciunea-mi arde inima în piept.”

ndul de a se sinucide este îndepărtat de bucuria sărbătorii de afară și de forofta mulțimii prin natura aflată în pragul primaverii. Mefistofel îi apare lui Faust și cei doi încheie un pact prin care savantul obține tinerețe și plăceri, făgăduind în schimb să-și dea sufletul diavolului în momentul când fericirea pe care o va trăi îl va determina să ceară clipei să se oprească.

Aventurile prin care îl antrenează Mefistofel simblizează treptele parcurse de om în dobândirea fericirii.

Beția din pivnița Auerbach semnifică plăcerile vulgare, care nu-l pot satisface pe însetatul de absolut Faust. Intinerit, acesta se apropie de fericire prin dragostea față de Margareta, faptură pură sacrificată de Mefistofel spre a zădărnici aspiratia înaltă a lui Faust, care, la îndemnul spiritului său, îl ucide pe fratele iubitei sale. Margareta este acuzată de pruncucidere și osândită. Faust o vizitează la închisoare, asistând la ultimele ei clipe.

Faza ulterioară a încercării de a realiza fericirea o reprezintă însoțirea dintre Faust și Elena, celebra frumusețe a antichității, care simbolizează aspirația epocii lui Goethe spre armonia perfectă dintre spirit și materie, realizată de vechii greci. Însoțirea celor doi se destramă însă.

Fericirea este găsită în viața activă, în creația utilă oamenilor. La îndemnul lui Faust, mii de locuitori ai unui țărm inundabil construiesc diguri și seacă mlaștina, transformând-o în pământ fertil. Bătrân și orb, urmărit de Grijă, Faust are viziunea muncii creatoare în libertate și adresează clipei învocația prevazută prin pact: „…Să locuiesc cu liberul popor pe libera câmpie./ Acelei clipe aș putea să-i spun, întâia oară:/ Rămâi, că ești atât de frumoasă !”

Faust moare, dar Mefistofel nu-i va avea sufletul, pentru că fapta generoasă l-a mântuit.

SURSA: Ovidiu Drâmbă, Literatura universală

#clipa, #diavolul, #faust, #fericire, #goethe, #mefistofel, #pact, #savant