Rătăcirea judecății în cultură

Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei, apucată poate abia atunci de mișcarea contagioasă prin care ideile Revoluției franceze au străbătut până în extremitățile geografice ale Europei.

Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare extraordinară spre fântânile științei din Franța și Germania, care până astăzi a mers tot crescând și care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societății străine. Din nenorocire, numai lustrul din afară ! Căci nepregătiți precum erau și sunt tinerii noștri, uimiți de fenomenele mărețe ale culturii moderne, pătrunși numai de efecte, fără să pătrundă până la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizației, dar n-au întrevăzut fundamentele istorice mai adânci care au produs cu necesitate acele forme și fără a căror preexistență ele nici nu ar fi putut exista.

Și astfel, mărginiți într-o superficialitate fatală, cu mintea și cu inima aprinse de un foc prea ușor, tinerii români se întorceau și se întorc în patria lor cu hotărârea de a imita și a reproduce aparențele culturii apusene cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor și realiza îndată literatura, știința, arta frumoasă și, mai întâi de toate, libertatea într-un stat modern.

Și așa de des s-au repetat aceste iluzii juvenile, încât au produs acum o adevărată atmosferă intelectuală în societatea românească, o direcție puternică ce apucă cu tărie egală pe cei tineri și pe cei bătrâni, pe cei care se duc spre a învăța și pe cei care s-au întors spre a aplica învățătura lor.

Spre deosebire de poetul antic care, admirând greutățile enorme ce le-a învins statul roman până la constituirea sa, exclamă faimoasa frază Tante molis erat romanam condere gentem (Atât de greu era să se întemeieze neamul roman [lat. Virgiliu]), descendenții acestor romani își cred ușoară sarcina de a așeza gintea română pe bazele civilizației și mulți din ei sunt chiar încredințați că astăzi această așezare este aproape de a fi terminată.

Avem de toate cu îmbelșugare – își închipuie ei – și, când îi întrebi de literatură, îți citează cifra coloanelor înnegrite pe fiecare an cu litere române și numărul tipografiilor din București, și când le vorbești de știință, îți arată societățile mai mult sau mai puțin academice și programele discursurilor ținute asupra problemelor celor mai grele ale inteligenței omenești; dacă te interesezi de arta frumoasă, te duc în muzee, în pinacoteci și gliptoteci, îți arată expoziția artiștilor în viață și se laudă cu numărul pânzelor spânzurate de perete; și dacă, în fine, te îndoiești de libertate, îți prezintă hârtia pe care e tipărită Constituția română și îți citesc discursurile și circularele ultimului ministru care s-a întâmplat să fie la putere.

Față de această direcție a publicului român, noi nu putem crede că adevăratul mobil care l-a îndemnat spre cultura occidentala să fi fost o prețuire inteligentă a acestei culturi. Mobilul propriu nu a putut fi decât vanitatea descendenților lui Traian, vanitatea de a arăta popoarelor străine cu orice preț, chiar cu disprețul adevărului, ca le suntem egali în domeniul civilizației.

Numai așa se explică viciul de care este molipsită viața noastră publică, adică lipsa oricărui fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim.

Și primejdioasă în această privință nu e atât lipsa de fundament în sine, cât lipsa de orice simțire a necesității acestui fundament în public, este suficiența cu care oamenii noștri cred că sunt crezuți că au făcut o faptă atunci când au produs sau au tradus numai o formă goală a străinilor.

Titu Maiorescu

Această rătăcire totală a judecății este fenomenul cel mai însemnat în situația noastră intelectuală, un fenomen așa de grav încât ne pare că este datoria fiecărei inteligențe oneste de a-l studia, de a-l urmări de la prima sa apariție în cultura română și de a-l denunța pretutindeni spiritelor mai june, pentru ca acestea să înțeleagă și să primească sarcina de a-l combate și nimici fără nicio cruțare, dacă nu vrea să fie ea însăși nimicită sub greutatea lui.

Titu Maiorescu, În contra direcției de azi în cultura română 

Critice I, 1868 – Fragment. Text adaptat.

#arta, #civilizatie, #cultura, #forme, #fundament, #intelectuali, #literatura, #ratacire, #stiinta, #titu-maiorescu

FAUST – În căutarea fericirii

Faust și Margareta  de Werner

Capodpera lui Goethe, Faust, este o creație a cărei elaborare a durat aproape șaizeci de ani, complexă, greu de încadrat într-o specie literară anume; Goethe a subintitulat-o tragedie, dar o putem considera, cu aceeași indreptățire, dramă filozofică sau poem dramatic.

Motivul omului care și-a vândut sufletul diavolului apare într-o legendă medievală și, sub forma doctorului Faust, în cărțile populare ale Renașterii, care i-au inspirat pe dramaturgul englez Christopher Marlowe și pe Lessing. Aceste izvoare de inspirație au fost utilizate de Goethe într-un mod original și subordonate unei teme fundamentale: sensul existenței.

Opera este precedată de o Inchinare și un dublu prolog: Prolog în teatru – ocazie pentru Goethe de a-și prezenta concepțiile despre literatură – și Prolog în cer. Aici intervine o prinsoare între Dumnezeu și Mefistofel, diavolul care, convins că omul este dominat de principiul răului, se angajează să câștige sufletul lui Faust. Acesta este un bătrân savant, ajuns la capătul unei vieți de studiu, ce își exprimă într-un monolog insatisfacția față de zădarnicia unor cunoștințe niciodată complete:

„FAUST

Am studiat cu râvnă, ah, filozofia

Din scoarță-n scoarță, dreptul, medicina,

Și din păcate chiar teologia,

Arzând de zel.

Și iată-mă acum un biet nebun,

Cuminte ca și mai-nainte.

În fața semenilor sunt magistru sau chiar doctor,

De-atâția ani înțelepciunea o încerc,

Îmi port de nas discipolii

De-a curmezișul sau în cerc.

Și văd că nu putem să știm nimic.

Amărăciunea-mi arde inima în piept.”

Gândul de a se sinucide este îndepărtat de bucuria sărbătorii de afară și de forofta mulțimii prin natura aflată în pragul primaverii. Mefistofel îi apare lui Faust și cei doi încheie un pact prin care savantul obține tinerețe și plăceri, făgăduind în schimb să-și dea sufletul diavolului în momentul când fericirea pe care o va trăi îl va determina să ceară clipei să se oprească.

Aventurile prin care îl antrenează Mefistofel simblizează treptele parcurse de om în dobândirea fericirii.

Beția din pivnița Auerbach semnifică plăcerile vulgare, care nu-l pot satisface pe însetatul de absolut Faust. Intinerit, acesta se apropie de fericire prin dragostea față de Margareta, faptură pură sacrificată de Mefistofel spre a zădărnici aspiratia înaltă a lui Faust, care, la îndemnul spiritului său, îl ucide pe fratele iubitei sale. Margareta este acuzată de pruncucidere și osândită. Faust o vizitează la închisoare, asistând la ultimele ei clipe.

Faza ulterioară a încercării de a realiza fericirea o reprezintă însoțirea dintre Faust și Elena, celebra frumusețe a antichității, care simbolizează aspirația epocii lui Goethe spre armonia perfectă dintre spirit și materie, realizată de vechii greci. Însoțirea celor doi se destramă însă.

Fericirea este găsită în viața activă, în creația utilă oamenilor. La îndemnul lui Faust, mii de locuitori ai unui țărm inundabil construiesc diguri și seacă mlaștina, transformând-o în pământ fertil. Bătrân și orb, urmărit de Grijă, Faust are viziunea muncii creatoare în libertate și adresează clipei învocația prevazută prin pact: „…Să locuiesc cu liberul popor pe libera câmpie./ Acelei clipe aș putea să-i spun, întâia oară:/ Rămâi, că ești atât de frumoasă !”

Faust moare, dar Mefistofel nu-i va avea sufletul, pentru că fapta generoasă l-a mântuit.

SURSA: Ovidiu Drâmbă, Literatura universală

#clipa, #diavolul, #faust, #fericire, #goethe, #mefistofel, #pact, #savant