Erorile filosofiei existențialiste

În univesul ontologiilor contemporane merită să ne oprim și asupra filosofiei existențialiste, curent în centrul căruia se află problematica existenței umane. Și, întrucât omul este caracterizat nu numai în sine, ci și prin tot ce îl delimitează de ceea ce nu este el, intră în analiza acestei orientări și existența extra umană.

Uneori – ca la J.P. Sartre – această analiză nu atinge zarea cosmică, ceea ce a îndreptățit caracterizarea filosofiei sale ca o filosofie acosmologică. Alteori, ca la Heidegger, apar încercări mai clare de a desprinde și trăsăturile existenței în general. Astfel, în Introducere în metafizică el încearcă o caracterizare a existenței prin atributele devenirii, ale schimbării calitative. Un caz particular prezintă orientările existențialiste fideiste, în care preocuparea centrală, aceea a studiului conștiinței umane, este corelată cu existența divinității, ca la Jaspers, Gabriel Marcel.

O notă comună a orientărilor existențialiste, pe lângă preocuparea de a evidenția specificul conștiinței umane sub aspect existențial și axiologic, este convingerea că știinta este incapabilă să dea filosofiei un ajutor în clarificarea acestei probleme. De aceea, la majoritatea gânditorilor existențialiști se poate constata o subapreciere, dacă nu o ignorare sau o negare totală, a rolului științelor contemporane.

Preocupați prioritar de păstrarea și dezvoltarea autenticității omenescului dezirabil, dar și de înțelegerea complexă a tot ce omul ete capabil să făptuiască în bine și în rău, ei ajung să prezinte denaturat știința și tehnica actuală, declarându-le răspunzătoare pentru întreaga involuție și destrămare a personalității morale a omului contemporan.

Desigur, fiecare gânditor existențialist a avut propria sa evoluție, propriile sale cotituri interpretative și atitudinale. Este suficient să amintim marile cotituri din evoluția lui Heidegger și a lui Sartre. Cel dintâi, după ce încearcă să depașească abordările de ontologie umană, spre cele de ontologie generală, ajunge spre sfârșitul vieții să declare că filosofia se pare că a devenit de prisos, iar cel din urmă – dimpotrivă – încearcă o integrare a individului în societate, deși nu a reușit nicicând să-și depășească individualismul accentuat. Semnificativ este faptul că într-o retrospectivă făcută în 1975 a propriei creații și a propriilor atitudini, J. P. Sartre, ajuns la vârsta de 70 de ani, susținea că regretă lipsa de radicalism de care a dat dovadă în anumite momente cruciale din viață.

Calina Mare, Ontologia generala astazi

Introducere in ontologia generala, 1980  – fragment.

 

#existenta, #existentialist, #filosofie, #heidegger, #j-p-sartre, #omenesc, #ontologie, #stiinta

Falsa consolare

„Ce altceva am de făcut dacă nu să meditez asupra unei idei pe care am găsit-o pe străzile timpului meu ?” 

Albert Camus

Camus a venit la timp pentru a da o formă pasională unui sentiment adecvat sensibilității secolului său, lucru pe care el l-a înțeles cel dintâi și l-a repetat de nenumărate ori.

Radicalizarea conștiintei victimelor sistemului de valori din societatea contemporană autorului, orientarea spre calea revoluționară de soluționare a răului istoric a fost de asemenea un rezultat al marilor încercări prin care a trecut secolul trecut și, în această ordine de idei ar putea stârni uimire moda furibundă pe care a cunoscut-o filosofia absurdului, în timp ce ideologia revoluționară nu s-a bucurat de o popularitate asemămnătoare.

Explicația stă în faptul că ideologia revoluționară, reclamându-se de la știință, nu produce o imagerie atât de bogată pe cât produc interpretările mitologice care abundă în metafore și simboluri, alimentând astfel imaginația și furnizând omului în mod imperceptibil o consolare asemănătoare cu starea de catharsis pe care o dă arta.

Ființa umană torturată, înjosită și permanent expusă neantului s-a arătat firește receptivă la meditațiile poetice cu aspect de rigoare și luciditate din care face parte și filosofia absurdului. Ca orice efort gnosologic, deviat de o interpretare aistorica spre explicații globale cu intenții de universalitate, aceasta conține într-adevăr un amestec seducator de adevăr și fantezie, dă expresie unei stări de spirit reale și flatează în același timp înclinația omului de a atribui unui rău general, metafizic, iremediabil, toate nenorocirile sale; de unde și caracterul ei mistificator și mitic.

Camus a avut intuiția falsei consolări pe care o oferă omului filosofia sa, adormind pornirile revoluționare. Încă în Mitul lui Sisif el scria: „Există astfel o fericire metafizică de a susține absurditatea lumii. Cuceririle sau jocul, dragostele nenumărate sau revolta absurdă, acestea sunt omagiile pe care omul le aduce demnitații sale într-o campanie în care e dinainte învins”.

SURSA: Georgeta Horodinca, Camus

#albert-camus, #falsa-consolare, #filosofia-absurdului, #ideologie, #societate