A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că o să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
Nichita Stănescu, Emoție de toamnă
IVAN AIVAZOVSKY – Pescari întorcându-se lângă Napoli (1874)
Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul
Și-n catifeaua umbrei nisipul amorțea
L-a scos un val afară cu grijă așezându-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.
.
La marginea vieții clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de țeapăn, trufaș însă răpus,
Privește încă parcă talazurile zării
Cu gâtul galeș îndoit în sus.
.
Murdare și sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.
.
De valuri aruncate pe țărmul sec și tare
Muriră fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulburară lumina lor albă, orbitoare
Aripa lui cu mâl întunecat.
.
Deasupra țipă-n aer dansând în salturi bruște,
Sfidând nemărginirea un tânăr pescăruș.
Războinicul furtunii zvârlit între moluște
Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuș.
.
Când se-ntețește briza aripa-i se-nfioară
Și, re-nviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îți pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.
Nicolae Labiș, Albatrosul ucis
Mișcam eu deci, lucios, din umeri,
dar și mai și mișca fantoma.
Eu mă-nclinam, ea mult mai amplu,
dinspre Cartagina, spre Roma.
.
Mișcam eu deci genunchiul soare,
dar și mai și mișca fantoma.
Dacă treceam, ea, mult mai amplu,
trecea din ploaie în ninsoare.
.
Inima-n pietre de-mi suna,
mai tare, mult, bătea fantoma.
La case, sus, plesneau ferestre,
se zdrențuia în brazi aroma.
.
Mișcam eu deci trecutul meu,
ca să-l ascult în vid cum saltă.
Dar decât el era fantoma
cu mult mai tristă, mai înaltă.
Nichita Stănescu, Fantoma timpului pierdut
Atunci, trecând șuierător prin vid,
Din zbor se închega un bloc lichid,
Se rotunjea în goana-i purpurie
Și-și alegea o cale pe vecie.
Pe el se amestecau în văi grozave
Puhoaiele de ape și de lave.
Deasupra nori clocotitori și ceață
Acopereau priveliștea măreață.
.
Materia își începea, enormă,
Viața-n cea mai primitivă formă,
Cu deplasari spasmodice-n mișcare,
Cu largile-i contraste țipătoare.
N-au fost atunci timpane să audă
Acele chinuri de lume crudă
A căror ecouri, distilate
Sunt azi în mii de sunete curate.
.
Ne-am închegat din ape și din foc,
Ne decantăm în straturi sociale,
Se-adună tot mai harnic la un loc
Azbest cu azbest, metale cu metale.
Nutrim un vis și năzuim spre el,
Noi, fauna semeață a furtunii,
Să sune dintr-al nostru viu oțel
Curatul sunet al perfecțiunii.
.
Mult până-atunci. Dar dacă se-nfiripă
Puțin măcar din visul arzător,
Pe nervii noștri va vibra o clipă
Ecoul sunetului viitor.
Și-asemeni clipe de vor fi mai dese,
Dac-am lovi-n dușmanii dimprejur,
Mai repede din ele se vor țese
Prezentul bun și viitorul pur.
Nicolae Labiș, Geneza
În toamna violetă, compzitori celebri
Au aranjat un vast concert…
Pe galbene alei, poeții triști declamă lungi poeme –
E-o toamnă, ca întotdeauna, când totul geme,
Frumos, și inert.
.
Pe străzi elegante, ca o părere,
Femeia modernă a trecut, și revine:
Tot haosul e-o veselie de eter.
.
Și, dacă se zguduie orașul,
Și creierul rămâne pierdut;
Și, dacă munca trosnește din brațe, din piatră, din fier, –
Mulțimea anonimă se va avea în vedere.
Tot, ce-mi trebuie să am, pot să cer.
.
Parfum… incendiu violent, și becurile-aprinse,
Amurgul licărește pe-orașul de vitrine –
Pierdut, mă duc și eu, cu brațele învinse,
Plângând,
Și fredonând,
Gândindu-mă la mine.
George Bacovia, Note de toamnă
Flacăra, București, aprilie 1916
RADIO PROPAGANDA 