Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română, pe la 1820, începu a se trezi din letargia ei, apucată poate abia atunci de mișcarea contagioasă prin care ideile Revoluției franceze au străbătut până în extremitățile geografice ale Europei.
Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare extraordinară spre fântânile științei din Franța și Germania, care până astăzi a mers tot crescând și care a dat mai ales României libere o parte din lustrul societății străine. Din nenorocire, numai lustrul din afară ! Căci nepregătiți precum erau și sunt tinerii noștri, uimiți de fenomenele mărețe ale culturii moderne, pătrunși numai de efecte, fără să pătrundă până la cauze, văzură numai formele de deasupra ale civilizației, dar n-au întrevăzut fundamentele istorice mai adânci care au produs cu necesitate acele forme și fără a căror preexistență ele nici nu ar fi putut exista.
Și astfel, mărginiți într-o superficialitate fatală, cu mintea și cu inima aprinse de un foc prea ușor, tinerii români se întorceau și se întorc în patria lor cu hotărârea de a imita și a reproduce aparențele culturii apusene cu încrederea că în modul cel mai grăbit vor și realiza îndată literatura, știința, arta frumoasă și, mai întâi de toate, libertatea într-un stat modern.
Și așa de des s-au repetat aceste iluzii juvenile, încât au produs acum o adevărată atmosferă intelectuală în societatea românească, o direcție puternică ce apucă cu tărie egală pe cei tineri și pe cei bătrâni, pe cei care se duc spre a învăța și pe cei care s-au întors spre a aplica învățătura lor.
Spre deosebire de poetul antic care, admirând greutățile enorme ce le-a învins statul roman până la constituirea sa, exclamă faimoasa frază Tante molis erat romanam condere gentem (Atât de greu era să se întemeieze neamul roman [lat. Virgiliu]), descendenții acestor romani își cred ușoară sarcina de a așeza gintea română pe bazele civilizației și mulți din ei sunt chiar încredințați că astăzi această așezare este aproape de a fi terminată.
Avem de toate cu îmbelșugare – își închipuie ei – și, când îi întrebi de literatură, îți citează cifra coloanelor înnegrite pe fiecare an cu litere române și numărul tipografiilor din București, și când le vorbești de știință, îți arată societățile mai mult sau mai puțin academice și programele discursurilor ținute asupra problemelor celor mai grele ale inteligenței omenești; dacă te interesezi de arta frumoasă, te duc în muzee, în pinacoteci și gliptoteci, îți arată expoziția artiștilor în viață și se laudă cu numărul pânzelor spânzurate de perete; și dacă, în fine, te îndoiești de libertate, îți prezintă hârtia pe care e tipărită Constituția română și îți citesc discursurile și circularele ultimului ministru care s-a întâmplat să fie la putere.
Față de această direcție a publicului român, noi nu putem crede că adevăratul mobil care l-a îndemnat spre cultura occidentala să fi fost o prețuire inteligentă a acestei culturi. Mobilul propriu nu a putut fi decât vanitatea descendenților lui Traian, vanitatea de a arăta popoarelor străine cu orice preț, chiar cu disprețul adevărului, ca le suntem egali în domeniul civilizației.
Numai așa se explică viciul de care este molipsită viața noastră publică, adică lipsa oricărui fundament solid pentru formele dinafară ce le tot primim.
Și primejdioasă în această privință nu e atât lipsa de fundament în sine, cât lipsa de orice simțire a necesității acestui fundament în public, este suficiența cu care oamenii noștri cred că sunt crezuți că au făcut o faptă atunci când au produs sau au tradus numai o formă goală a străinilor.
Titu Maiorescu
Această rătăcire totală a judecății este fenomenul cel mai însemnat în situația noastră intelectuală, un fenomen așa de grav încât ne pare că este datoria fiecărei inteligențe oneste de a-l studia, de a-l urmări de la prima sa apariție în cultura română și de a-l denunța pretutindeni spiritelor mai june, pentru ca acestea să înțeleagă și să primească sarcina de a-l combate și nimici fără nicio cruțare, dacă nu vrea să fie ea însăși nimicită sub greutatea lui.
Titu Maiorescu, În contra direcției de azi în cultura română
Critice I, 1868 – Fragment. Text adaptat.
RADIO PROPAGANDA 